STUDIUL ARHEOZOOLOGIC AL RESTURILOR DIN DOUĂ NIVELE APARŢINÂND SEC. II-III ŞI IV P.CHR., GĂSITE ÎN SITUL AUTOHTON DE LA TELIŢA-AMZA (NORDUL DOBROGEI) more

STUDIUL ARHEOZOOLOGIC AL RESTURILOR DIN DOUĂ NIVELE APARŢINÂND SEC. II-III ŞI IV P.CHR., GĂSITE ÎN SITUL AUTOHTON DE LA TELIŢA-AMZA (NORDUL DOBROGEI) Sergiu Haimovici Nordul Dobrogei are drept relief principal un platou cu caracter peneplenizat, dar totuşi uşor vălurit. El prezintă drept schelet formaţiuni vechi, herciniene-kimeriene, înecate, în cea mai mare parte, într-un covor loessoid cuaternar, mai gros sau mai subţire, ce stă la originea solurilor actuale. Pedologic acestea sunt în bună măsură de tip silvestru, uneori podzolite, acolo unde nu mai există păduri, ele fiind aşadar subfosile, dar şi din altele, mai evoluate, ca solurile bălane şi de cernoziomuri, acestea mai ales doar uşor levigate. Cele mai multe poartă astăzi o vegetaţie secundară formată din culturi agricole, în sensul cel mai larg, dar şi din pajişti, de obicei xerofile, dar şi mezofile. Pădurile, încă destul de bine reprezentate, dată fiind altitudinea locului, în general, de sub 300 m, fac parte din subetajul inferior al etajului nemoral, subetaj reprezentat prin stejărişuri, formate, în principal, de stejarul pedunculat, la care se adaugă, ca elemente termofile, stejarul pufos şi teiul argintat, dar existând şi ceva carpen, ulm şi arţar tătărăsc (Acer tataricum), dând biocenoza cunoscută: Quercetum mixtum, care este de asemenea plină şi de subarboret şi ierburi înalte. Situl, a cărui paleofaună o vom prezenta, este situat într-o zonă mai joasă, sub 200 m, într-un fel de depresiune având la vest culmea Niculiţel şi spre nord dealurile denumite ale Somovei; prin această depresiune curge un râuleţ Teliţa al cărui curs superior trece pe lângă sit, existând în apropiere de satul Teliţa. Se ştie că romanii au ajuns în Dobrogea către sfârşitul perioadei republicane, după războaiele ce le-au purtat cu Mithridate VI Eupator; cetăţile greceşti de la Pontul Stâng fiind ale acestuia din urmă, au fost pedepsite de Roma, trebuind să recunoască un fel de suzeranitate a ei. În prima decadă a secolului I p.Chr., de acum în perioada Principatului, Ovidius a fost surghiunit la Tomis, de către Octavian August, fiind astfel trimis la marginea imperiului. În anul 46, viitoarea Scythia Minor a fost cu totul anexată, iar, mai târziu, sub Domitian, chiar trecută sub jurisdicţia noii provincii Moesia Inferior, creată de acesta. Astfel, Roma şi-a instaurat, în câteva decenii, administraţia ei atât de bine cunoscută. Cetăţile greceşti au rămas cu un oarecare “hinterland” propriu, dar, în rest, puterea a preluat de la autohtoni o parte a pământului şi l-a constituit sub forma de ager publicus, ţinut la dispoziţia autorităţilor, cu scopul de a împroprietări veteranii, dar şi alte categorii ale populaţiei nou venite, mai ales cetăţenii romani. Dat fiind că limes-ul dunărean era mereu atacat de către “barbari”, Roma l-a întărit continuu, aducând trupe proaspete, clădind castre şi castele de apărare, flotă pe Dunăre, dar şi oraşe, urbanizând, în mare măsură, provincia. La ţară, după cât se ştie, nu s-au format, în general, latifundia, dar s-a dezvoltat din plin sistemul fermelor (villae), asemănătoare cu cele din Italia, împroprietărirea făcându-se pe un lot de pământ nu prea mare, apărând astfel, în a doua jumătate a secolului I şi în secolul II p.Chr., o serie de villae rusticae chiar şi în zona sitului arheologic, care ne-a furnizat fauna ce o vom studia1. Aceste ferme asigurau hrana pentru proprietarii lor şi le rămâneau destule bunuri, de toate felurile, pentru a asigura necesităţile atât ale noilor oraşe ce se înmulţeau mereu pe teritoriul Dobrogei, dar şi trupelor ce împânzeau provincia. Autohtonii, reprezentând mai ales o populaţie „ţărănească” , oarecum prin aculturaţie, au început să urmeze şi ei modul de viaţă al fermierilor, transformându-şi economia din una de subzistenţă în una oarecum de piaţă, contribuind şi ei la îndestularea cu alimente, dar şi cu alte produse, chiar manufacturate, la asigurarea necesităţilor orăşenilor, dar totodată schimbându-şi în bine viaţa şi transformând aşezările lor cu 1 Baumann 1983, 152-153; Baumann 1995. PEUCE S.N. I (XIV), Tulcea, 2003, p. 487 - 510 488 SERGIU HAIMOVICI caracter primitiv în altele evoluate cu caracter de vicus. Ei au preluat astfel de la romani deprinderea de a creşte şi animale de tip ameliorat, pe care aceştia din urmă, care cunoşteau bine metodologia de ameliorare rasială, le-au răspândit şi în provinciile Imperiului. Astfel, considerăm că locuitorii autohtoni ajunseseră a fi pe la mijlocul secolului II în bună măsură oarecum romanizaţi, ei fiind folosiţi, de altfel, alături de sclavi uneori, ca lucrători în vilele romane, prefigurând astfel instituţia colonatului. La începutul secolului II, mai ales prin faptul că Traian a cucerit şi a înfiinţat dincolo de Dunăre provincia romană Dacia, a existat şi pentru Dobrogea o perioadă oarecum de calm, ce a ţinut până la mijlocul secolului. Apoi, în a doua parte a acestuia, au început să forţeze limes-ul dobrogean mai ales populaţii reprezentând pe aşa-zişii daci liberi, de pe teritoriul actualei Moldove, venind mai întâi costobocii şi apoi carpii, care au fost înfrânţi şi dispersaţi, încât nu s-au prea infiltrat în Dobrogea; încep apoi să bată la graniţele imperiului seminţii germanice, mai cu seamă goţii, care au fost la început şi ei înfrânţi, încât, în tot secolul II şi cam până la jumătatea celui de-al III-lea, Dobrogea s-a putut dezvolta oarecum în linişte. Remarcăm faptul că în 212 Caracalla emite bine cunoscuta Constitutio Antoniniana, prin care se conferă cetăţenia romană multor autohtoni şi prin aceasta romanizarea lor devine mai facilă. În anul 248 o mare coaliţie de neamuri germanice, împreună cu elemente carpice, atacă din nou provincia Moesia Inferior, devastând întreaga Dobroge, dar sunt până la urmă înfrânţi. Totuşi germanicii vor nelinişti şi în continuare graniţele de nord-est ale imperiului, atacând ulterior, după ce şi-au constituit o flotă, chiar şi de pe mare, cetăţile greceşti din partea apuseană a Pontului Euxin. Situaţia devine şi mai grea în Dobrogea după părăsirea de către Aurelian, în deceniul opt al secolului respectiv, a provinciei Dacia şi doar Diocletian, la sfârşitul secolului, reuşeşte să restabilească integritatea imperiului. Acesta restructurează şi administrativ statul, Dobrogea devenind acum Schytia Minor şi organizează un nou sistem de conducere cunoscut sub denumirea de Dominat. Începutul sec. IV este cunoscut prin prezenţa împăratului Constantin cel Mare, care, în 313 emite binecunoscutul edict de la Milan, iar în 325 prezidează conciliul de la Niceea prin care se statorniceşte şi ierarhia cultului creştin, care şi-a făcut apariţia în Dobrogea, probabil, din a doua parte a sec. I p.Chr. Astfel episcopii acestui cult devin, alături de un comandant militar, personalităţi ale oraşelor, fiind bine cunoscut episcopul de Tomis. Totodată, acest împărat, mutând în 330 capitala la Constantinopol, face ca centrul de greutate în administrarea imperiului să se mute în răsărit, faptul influenţând mult organizarea Dobrogei, încât putem spune că din secolul IV se trece către epoca cunoscută cu denumirea de romană târzie, în timpul căreia au loc mari schimbări sociale, legate şi de faptul că, chiar cu voia autorităţilor, populaţiile de „barbari”, fie ei sarmaţi sau mai apoi goţi se aşează în zonă, devenind foederaţi, ce se topesc, în timp, în masa autohtonilor, ce foloseau în continuare mai ales limba latină. Sclavajul se mai păstrează în lungul secolului IV, cu timpul el fiind înlocuit cu sistemul colonatului, colonii fiind legaţi de glie, formându-se acum chiar unele latifundii. Spre sfârşitul aceluiaşi secol dispare şi sistemul villae-lor. Materialul faunistic luat în consideraţie a fost adunat, în urma săpăturilor executate, de arheologul V. H. Baumann, în anul 2000, în situl sus menţionat şi care a avut amabilitatea de a ni-l oferi pentru studiu, fapt pentru care îi mulţumim călduros. Aceste resturi animaliere aparţin cronologic la două nivele: pe de o parte epocii romane timpurii (sec. II-III) şi pe de altă parte epocii romane târzii (sec. IV). Noi le-am considerat aparte pe fiecare din ele, notându-le scriptic, pentru uşurătate, cu denumirea de formaţiunea A şi formaţiunea B, acest lucru fiind oglindit atât în text, cât şi la tabele cu repartiţia şi frecvenţa resturilor pe specii, dar şi în cele cu datele biometrice. I. Formaţiunea A – epoca romană propriu-zisă. Acest material arheozoologic este alcătuit cam din 400 resturi, dintre care noi am putut determina 352 fragmente, adică 88%; menţionăm însă că acele resturi considerate ca nedeterminabile aparţin precis grupului mamiferelor dar, datorită fărâmiţării avansate, cât mai ales faptului că cele mai multe dintre ele sunt fragmente de coaste şi de vertebre, aparţinând mai ales Studiul arheozoologic al resturilor din două nivele aparţinând sec. II-III şi IV p.Chr. 489 unor artiodactile mari, pentru care stabilirea apartenenţei specifice este aproape cu totul imposibilă, o câtime de 12% nu este deloc mare; între acestea am trecut şi trei resturi de Suinae, pentru care nu am putut stabili exact dacă provin de la porcine sau de la strămoşul lor sălbatic-mistreţul. Dintre cele 352 resturi determinate, 341 aparţin mamiferelor, pentru care s-a dat o diagnoză specifică foarte precisă (tabelul IA – Anexă cu repartiţia resturilor şi frecvenţa lor numerică pe fragmente osoase şi indivizi prezumaţi) şi doar 11 provin de la alte grupuri sistematice ale animalelor, aşa după cum urmează: Moluştele, în număr de două resturi, provin amândouă de la lamelibranhiate, de la două genuri, câte un fragment de valvă de la fiecare. Astfel Unio are o valvă stângă, aproape întreagă, provenind de la un individ deja bine crescut. Această scoică de râu, este comună pentru apele dulci, lent curgătoare, găsindu-se în mâlul de pe marginea lor culeasă fiind de către oameni. Ostrea (stridia), de la care a rămas un fragment mic de valvă, este oarecum comună în apele marine, nu prea reci, dar rară în Marea Neagră, care este salmastră. Ea are o importanţă şi azi, tot gastronomică de primă mână, fiind culeasă (actualmente chiar crescută) de pe fundul mărilor, dar către ţărm. Evident că a fost adusă în sit, de undeva de pe litoralul Pontului Euxin, împreună cu multe altele, pentru a fi servite la masa cuiva, cu mare prestigiu. Peştii (teleosteeni) au resturi doar de la peşti de apă dulce. Sunt reprezentaţi prin şapte fragmente, pentru unele putându-se determina şi specia. Mai întâi există un fragment de craniu neural, aparţinând unui individ de talie mare, posibil un ciprinid. Găsim apoi două corpuri vertebrale de la vertebre troncale, destul de mari: diametrul = 28 şi 34 mm, presupunem provenite tot de la un ciprinid. Ca o piesă bine determinată amintim un opercular de Cyprinus carpio, individ destul de mare; un opercular fragmentar provine de la un percid de talie mică, iar un preopercular înjumătăţit aparţine unui percid tot mic de talie. Ultima piesă e o radialia puternică de la aripioara dorsală, deci un individ mare. Menţionăm că dacă unii din indivizii mici provin din râuleţul Teliţa, cei mari aparţin unor exemplare ce au fost pescuite în Dunăre, sau în bălţile ei, fie în sistemul lacustru Razim – Sinoe. Păsările au două resturi osoase: unul reprezintă un fragment de humerus, nemăsurabil, aparţinând unei păsări sălbatice mari, de apă probabil, de la o barză sau de la un stârc mare; celălalt, mai important pentru noi, este un os tarso-metatars, deteriorat, de la un individ de găină domestică (Gallus domest.), femelă, cu lungimea de 73 mm, deci individ oarecum de talie mică, matur însă. Mamiferele au 98,87% din cadrul materialului determinat şi reprezintă, ca de obicei, cantitatea covârşitoare de resturi osoase. Ele sunt reprezentate prin 15 specii diferite, şapte fiind domestice şi opt sălbatice. Le vom specifica pe cele domestice, oarecum în ordinea frecvenţei şi a importanţei lor pentru economia animalieră a oamenilor, iar pe cele sălbatice în ordinea lor sistematică: 1. Taurinele (Bos taurus) sau denumite încă cornutele mari; 2. Porcinele (Sus domest.); 3-4. Ovicaprinele (Ovis et Capra), zise şi cornutele mici; 5. Calul (Equus caballus); 6. Asinul (Asinus domest.) sau măgarul; 7. Câinele (Canis familiaris) – domestice şi 8. Lupul (Canis lupus)?; 9. Ursul (Ursus arctos); 10. Bursucul (Meles meles) zis şi viezure; 11. Dihorul pătat (Vormela peregusna); 12. Mistreţul (Sus scrofa ferus); 13. Cerbul (Cervus elaphus); 14. Căpriorul (Capreolus capreolus); 15. Bourul (Bos primigenius) – cele sălbatice. Vom căuta în continuare să arătăm caracteristicile morfoscopice şi biometrice (cele şase tabele 1A-6A), vârsta de sacrificare (tabelul 7A), alte particularităţi, pentru fiecare specie de mamifere în parte, ca apoi să putem evidenţia pe baza lor caracteristicile economiei animaliere. 490 SERGIU HAIMOVICI Dintre mamiferele domestice, pe primul loc ca frecvenţă numerică dar şi ca mărime specifică se aşează taurinele. Urmărind tabelul IA – Anexă, putem distinge faptul că aproape toate segmentele osoase ce formează “schiţa” de bază a unui mamifer se găsesc în cadrul resturilor avute la dispoziţie de către noi. Acest fapt arată fără tăgadă că materialul faunistic respectiv este alcătuit din resturi tipic menajere, asupra cărora nu s-a executat în vechime nici o alegere, pentru a se sustrage anumite părţi ale indivizilor, ce se făceau uneori mai ales în scopuri cultice. S-a găsit un număr de 14 resturi de axe cornulare, dintre care şapte sunt aproape întregi, încât se pot da, după ele, unele caracteristici morfologice ale taurinelor din aşezarea respectivă, cât şi a evidenţia sexul (vezi tabelul I). Primele patru aparţin unor femele, fiind gracile, dar nu chiar mici; celelalte două, refăcute pe baza mai multor fragmente, se pare că aparţin unor castraţi, considerând atât mărimea lor, dar şi peretele destul de subţire al axului, cât şi “celulele” mari interioare, ele fiind oarecum şi aplatizate. Un vârf de corn care apare aproape drept, se termină ascuţit, are pereţii groşi, s-ar putea să aparţină unui mascul. Oricum, coarnele nu intră în categoria celor mici. O altă caracteristică ce trebuie menţionată este faptul că la şase axe cornulare baza apare clar cu cioplituri, arătând că s-a scos după sacrificare tocul cornos, pentru diverse trebuinţe; de asemenea o parte a coarnelor apar puternic arse către bază. Craniile sunt foarte fragmentate şi de aceea nu s-a putut face pe ele nici o măsurătoare. Se poate însă constata, pe lângă prezenţa câtorva relativ mici (adică de talie mică) şi două ce au o parte a occipitalului, dar şi o stâncă, cât şi zona condilară, că aparţin unor exemplare de talie mare; după o porţiune cu linia intercornulară se distinge că aceasta este bombată, dar spre linia mediană devine plană, chiar uşor concavă; nu putem spune deci, că suntem în prezenţa unor vite „brachicere” tipice. Maxilarele sunt în cantitate mare, dar foarte fragmentare, deşi nu apar pe ele urme de manipulare umană; doar la mandibulă se remarcă constant lipsa apofizei coronoide la ram, iar în două cazuri condilul este şi el tăiat, arătând astfel că desprinderea fălcii inferioare de restul capului se făcea printr-o tăietură transversală adâncă, cam la nivelul condilului. De la maxilare s-au putut executa măsurători doar pe dinţi şi tot după aceştia s-a considerat destul de clar vârsta de sacrificare (tabelul 7A). Dintre vertebre remarcăm ca importante două atlasuri şi un axis, la care nu apar însă deloc urme de manipulare (tăieturi care să arate desprinderea capului de gât). Cu privire la oasele membrelor putem aduce unele caracteristici, mai ales biometrice, după care se distinge bine faptul că printre indivizii deja maturi se conturează două grupe de mărime, una mai mică şi alta cu totul mare. Chiar dacă am considera că există dimorfism sexual (acesta se şterge la vitele neameliorate, dar creşte odată cu ameliorarea, intervenind concomitent şi prezenţa castraţilor care, datorită castrării au o creştere prelungită şi devin mai masivi (înalţi), se circumscrie clar existenţa unor taurine mici, pe care le considerăm ale autohtonilor, şi mari, deci ameliorate, de origine alogenă, evident romană, ce le înlocuiau în timp pe cele de mărime mică. Fenomenul apare foarte evident, mai ales când se face seria măsurătorilor unui fragment osos oarecare, fiind importantă nu atât media calculată, cât ecartul dintre limitele variaţiei unei aceleiaşi dimensiuni (vezi tabelul 2A-taurine). Oasele lungi ale membrelor (la fel cu corpurile vertebrale) prezintă, la toate mamiferele, discuri de creştere la nivelul metafizelor încât se poate stabili, cu ajutorul lor, până la o anumită limită (maturitatea) vârsta de sacrificare, care o complementează pe aceea arătată de dentiţie (din nou tabelul 7A). Tot prin măsurători pe oasele lungi întregi ale membrelor şi calcularea unor indici şi coeficienţi se poate evidenţia, atât sexul individului căruia ele aparţin, dar totodată şi talia acestuia, exprimată prin înălţimea la greabăn (tabelul 3A la taurine). Considerând acest tabel se observă că s-a putut calcula înălţimea la greabăn pentru un număr de şase oase lungi întregi, ce par a proveni de la indivizi diferiţi, mai Studiul arheozoologic al resturilor din două nivele aparţinând sec. II-III şi IV p.Chr. 491 ales dacă considerăm şi sexul prezumat. Din parcurgerea cifrelor acestor talii calculate se poate distinge din nou prezenţa în sit a două tipuri de taurine deosebite prin mărime. De asemenea, luând în seamă sexul, apare doar o femelă, însă cinci castraţi, lucru foarte important de semnalat. O caracteristică tot ceva mai specială apare considerând vârstele de sacrificare, aşa cum se oglindesc ele în tabelul 7A. Apar deci doi subadulţi (lipseşte tineretul – viţeii), un adult şi zece maturi, cei mai mulţi dintre ei aparţinând clasei de vârstă când taurinele sunt în plin optim de exploatare economică, iar ceva mai puţini, apropiindu-se de bătrâneţe. Porcinele ocupă ca frecvenţă numerică al doilea loc (tabel IA – Anexă), dar trebuie semnalat că, din punct de vedere al masei, se situează mult după taurine. Materialul atribuit lor este foarte fragmentat (predomină maxilare şi dinţi inferiori), încât s-au putut executa doar puţine măsurători (vezi tabelul 2A-porcine). Totuşi, după aceste măsurători, cât şi somatoscopic, se poate constata că porcul era de talie mare, relativ masiv; este posibil să se găsească şi la această specie două tipuri de porci, unul ceva mai mic, autohton, şi altul mai masiv, implementat de către romani. S-ar putea însă ca indivizii mai mari de porcine să reprezinte, cel puţin în parte, nişte indivizi hibrizi rezultaţi din acuplarea femelelor (scroafelor) de porc cu masculi de mistreţ, acesta fiind prezent în zona sitului (vezi tabel IA – Anexă); faptul este constatat şi astăzi în Delta Dunării, la scroafele de porc lăsate libere pe plaur. Nu a fost posibilă, din lipsa oaselor lungi întregi, calcularea înălţimii la greabăn, iar în ceea ce priveşte sexul, el s-a putut stabili pentru trei indivizi: două femele şi un mascul. Tabloul vârstei de sacrificare este unul mai aparte, tipic, în general, pentru porcine (specie monovalentă): s-au găsit două mandibule aparţinând unor indivizi tineri, dar nu chiar purcei de lapte, unul având cam 4-5 luni, iar altul cam 7-8 luni; mai apare unul cu vârsta cu ceva peste doi ani şi doi mai în vârstă, bine maturi, de 3-4 ani. Ovicaprinele se plasează pe al treilea loc între mamiferele domestice. Este cunoscut faptul că fac şi ele parte din gruparea artiodactilelor ca şi taurinele, ele fiind denumite după talia lor joasă, cornute mici, ca masă fiind cu mult după porcine. De la ovicaprine ne-au rămas patru resturi de axe cornulare (vezi tabelul 4A), trei fiind de la Ovis şi una singură, secţionată în lung, de la Capra. Dintre cele de la Ovis, două sunt coarne de la indivizi femele cornute; ele apar tipice, cu baza, pe secţiune, oarecum triunghiulară, dar muchiile fiind şterse (rotunjite) apar mai degrabă cu o faţă internă (medială) plană şi cu una laterală (externă) convexă; nu putem şti dacă existau şi femele acornute, pentru aceasta trebuind să avem oase frontale, pe care nu le-am găsit încă în cadrul resturilor din prima formaţiune. A treia, cea mai lungă, ar putea aparţine unui mascul castrat (batal); baza apare mai clar, pe secţiune, triunghiulară, cornul în sine este mai lung, iar totodată, la circa un centimetru de la bază, se găseşte o slabă constricţie, care pare a fi tipică pentru masculii castraţi (este datorată probabil schimbării ritmului de creştere imediat după castrare). Cornul de Capra, femelă, are caractere ale tipului „prisca”. Toate coarnele au urme de manipulare umană, cel de capră tăiat în lung, celelalte trei cu bazele uşor cioplite, arătând că s-a scos şi folosit tocul cornului. După trei metapodale întregi s-a stabilit înălţimea la greabăn (vezi tabelul 3A-ovicaprine); Capra are o înălţime obişnuită pentru acest gen. Celelalte două de Ovis, arată pe de o parte o înălţime mică – este poate o femelă, iar pe de altă parte o talie foarte mare – poate un mascul masiv, dar totodată este plauzibil să apară ovine de origine romană, ameliorate, având o talie înaltă. Puţinele măsurători ce s-au putut executa (tabelul 2A - ovicaprine) sunt cu totul neconcludente. Se poate doar afirma că oaia era mai frecventă decât capra, aşa cum se întâmplă de obicei. 492 SERGIU HAIMOVICI Ca vârstă de sacrificare putem considera doi indivizi cu ceva sub un an, epifiza inferioară a metapodelor lor fiind încă neepifizată, unul de circa doi ani şi alţii patru de 3-4 şi 4-5 ani. Calul are mai puţine resturi decât celelalte mamifere domestice cu importanţă economică, dar ca masă corporală concurează cu taurinele. De la el provin mai ales dinţi şi oase zise „uscate”, adică neînvelite în carne, dar există şi un humerus şi un radius care sunt bine îmbrăcate cu carne. Unicul dinte găsit este un Pd3 deci un premolar de lapte, provenind de la un individ cu ceva sub patru ani. Suprafaţa de ocluziune este destul de roasă, dintele fiind pregătit pentru a fi înlocuit cu unul definitiv, el având, de altfel, de acum şi porţiunea radiculară foarte scurtă. Pe suprafaţa de eroziune se observă faptul că smalţul insulelor apare foarte slab cutat, caracteristică a cailor din tipul oriental; de asemenea şi protoconul este relativ scurt. Toate celelalte segmente osoase provin de la maturi; aceste segmente sunt relativ bine păstrate, încât pe trei dintre ele s-a putut calcula înălţimea la greabăn, care se întinde de la gruparea de talie mijlocie la una de talie mare (tabelul 3A-calul). Se ştie că geto-dacii aveau încă din La Tène două tipuri de cai: pe de o parte caii de talie mai scundă, buni la toate, iar pe de alta un tip de cai înalţi, trecând de 1,40 m, ce erau ţinuţi doar pentru călărie şi folosiţi doar la „parade” şi război2. Se cunoaşte totodată faptul că Roma cumpăra asemenea cai mari pentru a-i folosi la unităţile ei de cavalerie (se credea că erau importaţi de la sciţi, dar noi am arătat că de la geto-daci)3. Aşadar calul de talie de peste 1,40 m găsit la Teliţa – Amza era mai degrabă unul autohton şi nu adus de romani, eventual pentru prăsilă (la cai este aproape imposibil a se afla sexul după oasele lungi întregi, nici măcar după metapodale). Asinul este reprezentat printr-un singur rest, un M3 foarte ros. El este microdont (22 mm lungime), pe faţa ocluzată se mai disting doar în parte desenele date de smalţ; dublul nod are caractere tipice asiniene. Vârsta individului era foarte înaintată, în jur de 17-20 ani. Câinele are o cantitate de resturi destul de mare, pentru o specie fără importanţă economică directă; acestea sunt, totodată, doar slab fragmentate; toate resturile provin de la maturi. Ca mărime, socotind după resturi (fără a se putea calcula exact talia), el apare cu o variabilitate destul de întinsă (tabelul 5A-câinele), de la câini de talie aproape medie la câini cu o talie aproape mare. De altfel, geto-dacii aveau şi ei deja câini relativ diversificaţi, atât ca mărime, cât şi ca funcţionalitate, dar nu atât de mult ca romanii4. Cele opt specii sălbatice sunt diferit reprezentate ca frecvenţă, în funcţie şi de importanţa lor economică, dar nu numai, carnivorele fiind întotdeauna, prin faptul că sunt prădătoare, cu o densitate specifică normală, în general, cu mult mai joasă decât artiodactilele erbivore. Vom începe enumerarea cu cele patru specii de carnivore ce aparţin la trei familii diferite: canide, urside, mustelide (vezi tabel 5A cu măsurătorile lor). Lupul (?), are doar un singur rest, un fragment de coxal aparţinând unui matur. L-am trecut cu semnul întrebării, întrucât şi câinii de talie foarte mare au osul respectiv cam de aceleaşi dimensiuni; părerea noastră este că fragmentul respectiv provine de la un lup şi nu de la un câine. Ursul prezintă şi el doar un rest osos şi anume un radius întreg, foarte masiv, arătând un individ mascul. El este important atât prin caracterul său intrinsec, căci, de obicei, fragmente osoase de urs (comestibil pentru unii) apar din când în când, normal, printre resturile menajere. Importanţa acestuia este însă, pentru situl de la Teliţa mai ales zoogeografică – atestând 2 3 4 Haimovici 1987. Haimovici 2001, sub tipar. Haimovici 1987, 151-152. Studiul arheozoologic al resturilor din două nivele aparţinând sec. II-III şi IV p.Chr. 493 existenţa sa în nordul Dobrogei în epoca romană. Se ştie de către toată lumea că această specie este la noi acum doar carpatină. Viezurele (Bursucul) este o specie mai degrabă omnivoră prin hrana sa, nefiind de obicei stricător pentru om. Se mai găseşte şi astăzi prin pădurile, dar şi locurile mai deschise (nu este stenobiont) din Dobrogea. Vormela peregusna, trecută cu denumirea sa specifică doar în limba latină, se pare că a dispărut cu totul astăzi de pe teritoriul României, nefiind cunoscută de vulg. Element estic, dar şi sudic, fiind oarecum termofil, era din totdeauna foarte rar, Dobrogea reprezentând unul din punctele cele mai vestice de răspândire a sa către Europa centrală. Este pentru prima oară când specia apare citată în materialele subfosile din România, ea fiind determinată pe baza unei carnasiere inferioare. Urmează patru specii de artiodactile, erbivore, toate de talie mare, cunoscute ca animale de vânat. Dintre ele atât cerbul, cât şi bourul, găsite în secolele II-III în Dobrogea, au prin acest fapt şi o importanţă zoogeografică. Mistreţul, apare ca cel mai frecvent mamifer sălbatic în cadrul materialelor de la Teliţa, prezentând resturi ale multor segmente, considerând “schiţa” unui mamifer. Biometric, dar şi somatoscopic, se distinge un tip încă foarte mare şi masiv, cu un dimorfism sexual foarte clar (s-au calculat şi trei talii: 930, 936, 1122 mm). Specia este prezentă şi azi în pădurile din nordul Dobrogei, fiind însă un animal tipic stenoec, din gruparea de „pădure”. Cerbul urmează, ca frecvenţă, după mistreţ. Acesta este de asemenea reprezentat de un tip mare şi masiv, cu dimorfism sexual încă bine circumscris. Resturile de coarne sunt doar două, sub forma unor fragmente mici, cu urme de cioplire, tăiere şi ardere (de fapt şi alte oase, în special metapodele, au urme clare date de manipulare umană, fiind folosite ca materie primă pentru executarea a diferite obiecte şi unelte). Se ştie că azi cerbul, denumit şi „carpatin” nu mai există pe teritoriul Dobrogei, dar el se găsea în respectiva provincie până nu demult, fiind încă comun în prima parte a mileniului II p.Chr. Căpriorul, cel mai mic ca talie dintre artiodactilele de la noi, are, ca de obicei, în cadrul resturilor faunistice, material osos mai puţin decât cerbul. El s-a păstrat însă în Dobrogea până azi ca singurul cervideu existând în această provincie, fiind de altfel mai slab stenoec ca cerbul, putând trăi şi în locuri mai deschise, cu mai puţină vegetaţie lemnoasă, reprezentată mai ales prin arbuşti. Bourul. Acest strămoş al taurinelor este reprezentat la Teliţa printr-un singur rest, un calcaneu foarte mare şi masiv (tabel 6A). S-ar putea ca încă două-trei resturi, mai ales de la nivelul craniului şi al vertebrelor, care nu s-au putut măsura şi pe care noi le-am trecut la taurine, să-i aparţină de asemenea. Oricum, el mai exista în Dobrogea cel puţin până în prima parte a mileniului II p.Chr. II. Formaţiunea B – epoca romană târzie Resturile faunistice găsite sunt în cantitate ceva mai mare decât cele din formaţiunea A, ridicându-se cam la 470 piese, dintre care s-au putut determina doar 410, adică 87,23%. Menţionăm că materialul considerat ca nedeterminabil aparţine însă numai mamiferelor şi pentru aceleaşi cauze ca cele arătate la formaţiunea A, a fost imposibilă ducerea acestei determinări până la nivelul de specie. Considerăm că diminuarea lotului nostru cu doar 13% din total reprezintă o cifră rezonabilă şi că acest fapt nu impietează frecvenţele diverselor specii de mamifere. Trebuie însă să spunem, chiar de la început, că, deşi cantitatea de material 494 SERGIU HAIMOVICI determinat în formaţiunea B este mai mare cu o câtime de 58 fragmente faţă de cea din A, acesta apare mai puţin diversificat, atât pentru nemamifere cât şi ca număr de specii pentru mamifere. Dintre cele 410 resturi determinate, 406 aparţin mamiferelor pentru care s-a putut da o diagnoză specifică foarte riguroasă (tabelul I B – Anexă, cu repartiţia resturilor şi frecvenţa lor numerică pe fragmente osoase şi indivizi prezumaţi) şi doar patru aparţin la un alt grup sistematic şi anume, peştii. Peştii au un număr de doar patru resturi repartizate la două grupe: pe de o parte, teleosteenii cu trei resturi şi pe de alta, acipenseridele (sturionii) cu doar un fragment. Peştii teleosteeni au trei vertebre, una mai mare şi două mai mici, având diametrul corpului vertebral (singurul păstrat) de 42,17 şi 13 mm. Prima vertebră arată precis un individ adus din Dunăre sau din complexul Razim-Sinoe, celelalte două putând reprezenta peşti pescuiţi chiar din râuşorul Teliţa. Acipenseridele au o lepidotrihia osoasă a aripioarei dorsale, ea provenind de la un individ mare, neputându-se stabili specia, ca şi pentru teleosteeni. Asemenea sturioni pot fi pescuiţi fie în Dunăre, fie mai ales în Marea Neagră, în dreptul deltei acesteia. Mamiferele reprezintă 99,02% din materialul determinat, încât celălalt grup – peştii, aproape nu mai contează. Ele se repartizează la 12 specii diferite, şase fiind domestice şi tot atâtea sălbatice. Le vom specifica pe cele domestice, oarecum în ordinea frecvenţei şi a importanţei lor pentru economia animalieră a societăţii, iar pe cele sălbatice în ordinea lor sistematică: 1. taurinele (Bos taurus); 2. porcinele (Sus domest); 3-4. ovicaprinele (Ovis et Capra); 5. calul (Equus caballus); 6. câinele (Canis familiaris) – ca domestice şi 7. ursul (Ursus arctos); 8. viezurele (Meles meles); 9. mistreţul (Sus scrofa ferus); 10. cerbul (Cervus elaphus); 11. căpriorul (Capreolus capreolus); 12. bourul (Bos primigenius) – cele sălbatice. În continuare vom căuta să discernem caracteristicile morfoscopice şi biometrice (cele şase tabele 1B – 6B), vârsta de sacrificare (tabel 7B), alte particularităţi, pentru fiecare specie de mamifere în parte, pentru a putea apoi să dăm pe baza lor, cât şi a datelor rezultate din studiul materialului din formaţiunea A, caracteristicile economiei animaliere ale societăţii umane din situl de la Teliţa – Amza. Taurinele se găsesc şi în formaţiunea B pe primul loc, frecvenţele în fragmente şi indivizi fiind destul de apropiate cu acelea găsite în A. Reamintim că dintre speciile domestice Bos taurus este cel mai mare şi mai masiv. Repartiţia resturilor apare ca una normală (tabelul I B – Anexă), arătând încă odată că ne aflăm în faţa unui material osteologic alcătuit din resturi menajere şi nu a unuia selectat. S-au evidenţiat mai puţine axe cornulare decât în A, dintre care cele de la doi indivizi s-au putut măsura, arătând un castrat şi o femelă. În mare, coarnele nu fac parte din categoria celor mici; totuşi am găsit şi un corn, nemăsurabil, care este foarte mic şi foarte gracil (femelă), arătând şi asemenea indivizi cu caracter tipic „brahicer”; s-ar putea să arate, rezidual, vitele autohtonilor. Axele cornulare au urme de cioplituri la bază, deci coarnele au fost manipulate de om pentru a se folosi tocul cornos al lor. Nu au apărut în material resturi de craniu care ar pune în evidenţă vreo formă sau tip; un craniu de la un individ abia adult (după sutura fronto-parietală deschisă), cu o parte a bazei cornului ar aparţine unui castrat. S-a găsit însă o jumătate din stânga de falcă inferioară, cu lungimea totală de 357 mm, după care, folosind coeficienţii lui Duerst, s-a putut calcula lungimea bazală a craniului = 415,1 mm, cât şi înălţimea la greabăn = 1185,7 mm, deci relativ înaltă, încât osul ar putea aparţine unui castrat. În afară de acesta, maxilarele sunt relativ fragmentare, încât sau putut lua în considerare, pentru măsurători, în special dinţii. După aceştia, dar şi după oasele lungi, s-a stabilit, pe un număr mai mare de indivizi decât în A, vârsta de sacrificare (tabelul 7B). Studiul arheozoologic al resturilor din două nivele aparţinând sec. II-III şi IV p.Chr. 495 Dintre vertebre menţionăm un atlas reprezentat prin jumătatea dreaptă, deci manipulat, dar secţionarea s-a făcut sagital. Considerând oasele membrelor, putem arăta, prin morfoscopie, dar mai ales prin biometrie, că existau şi în formaţiunea B cornute mari, oarecum de două tipuri: unele de talie mai joasă, poate chiar cu coarne gracile şi mici, dar şi altele, mult mai mari şi mai masive, dar şi cu coarnele mai mari. Acest lucru apare foarte clar urmărind cifrele tabelului 2B – taurine cât şi 3B – taurine în care s-a reprezentat înălţimea la greabăn după opt metapodale. Din acest tabel (3B) se mai observă că în ceea ce priveşte sexul prezumat pentru Bos taurus există deosebiri faţă de situaţia din A: apar relativ multe femele, există, cum era de aşteptat, şi un mascul, dar se observă penuria castraţilor. Credem că această situaţie nu este aleatorie şi în capitolul următor vom reveni asupra acestei probleme. În ceea ce priveşte vârsta de sacrificare, din coroborarea unor caracteristici date de dinţi şi altele de oasele lungi ale membrelor, rezultă un tablou pe care-l considerăm destul de real (20 exemplare), oarecum asemănător celui din A, doar că aici există în cantitate foarte mică şi viţei. Porcinele, deşi situate acum numeric, faţă de A, după ovicaprine, le considerăm, oarecum funcţional pe cel de-al doilea loc, dată fiind talia lor, în raport de cornutele mici. Nu am găsit la această specie deosebiri de esenţă, faţă de situaţia expusă pentru formaţiunea A. Nici acum nu am putut tranşa însă faptul dacă aplicau sau nu castrarea masculilor; am găsit şi un individ oarecum bătrân (6-8 ani), destul de masiv, după o mandibulă cu lungimea simfizei de 69 mm, deci destul de lungă (caracter de primitivitate), care era precis un mascul, considerând alveola caninului, fiind probabil un vier de prăsilă. Şi aici, ca şi în A, în ceea ce priveşte talia, măsurătorile arată o situaţie ambiguă (tabel 2B – porcine). Ca vârstă de sacrificare situaţia este asemănătoare cu A. Ovicaprinele, se găsesc scriptic, între mamiferele domestice, pe al doilea loc şi nu pe al treilea, ca în A, un lucru care ar putea fi sau aleatoriu, sau să aibă o semnificaţie. În ceea ce priveşte axele cornulare, în B s-a găsit doar un corn foarte deteriorat de Capra (probabil din cauza manipulării) aparţinând unei femele şi îmbrăcând forma tipului „prisca” (tabel 4B). În schimb, două resturi aproape întregi de craniu neural, purtând şi frontalul, având totodată şi sutura fronto-parietală neobliterată, prezentând conformaţia tipică pentru Ovis, rezolvă o altă problemă: prezenţa în B a femelelor (oi) acornute. Unul dintre resturi are pe frontal doar mici ridicături simetrice arătând locul unde în mod obişnuit se dezvoltă coarnele; celălalt, de la care s-a păstrat doar o jumătate de frontal, din stânga, are pe el o mică ridicătură de circa un centimetru, mai largă la bază (pe secţiune se apropie de un triunghi); dacă se îmbracă craniul cu formaţiunile moi, inclusiv tegumentul, credem că această umflătură aproape că nu este percepută la palpare. Este astfel foarte clar că în cadrul turmelor de ovine existau şi femele acornute. S-a găsit doar un singur os întreg – o tibie (tabel 2B-ovicaprine), precis de Ovis, după care s-a stabilit o înălţime la greabăn de 610 mm. Considerând măsurătorile, care sunt şi acum puţine (tabel 2B – ovicaprine), nu putem stabili nici pentru B dacă existau două tipuri de ovine diferite ca mărime; talia de 61 cm arătată mai sus ar indica ovine de talie relativ mică, dar existenţa de oi acornute se corelează de obicei cu tipurile ameliorate. Se poate constata (vezi tabel I B) că ovinele întreceau numeric caprinele. Dat fiind faptul că, în cadrul materialului, de la cornutele mici s-au găsit multe maxilare inferioare, cauză ce a sporit numărul de indivizi prezumaţi (stabilirea genului nu se poate face însă după acest os), aducând ovicaprinele pe locul al doilea în B ca frecvenţă, a făcut să se estimeze mai bine vârstele de sacrificare, alcătuindu-se un tablou destul de precis. Astfel găsim: 496 SERGIU HAIMOVICI cu ceva sub un an (cârlan) – tânăr = 1; circa 1,5 ani – adult = 2; cam doi ani – matur = 1; 2-3 ani – matur = 2; 3-4 ani – matur =1; 4-5 ani – matur =2; 5-7 ani – aproape bătrân = 1; peste 7 ani – bătrân = 1. Predomină net maturii, găsim chiar şi bătrâni, nu însă şi tineri (miei/iezi). Calul are resturi mai puţine, aşezându-se pe locul patru între speciile domestice, dar în raport cu situaţia din A, frecvenţa sa este în B mai înaltă. Materialul apare însă mai fragmentat, în sensul că are doar un singur os lung întreg; se găsesc însă mai multe resturi provenind de la oase îmbrăcate, pe viu, în carne. Nu apar fragmente de craniu propriu-zis, dar găsim maxilare şi dinţi. Se remarcă un rest de maxilar superior care are in situ doi premolari; la aceştia, erodarea fiind medie, se observă caracteristici ale cailor estici: plisarea foarte slabă a smalţului insulelor, cât şi protoconul relativ scurt (sub 50% din lungimea dintelui). Ca dinţi inferiori avem pe de o parte un canin relativ scurt şi gros – arătând castrarea individului respectiv – şi un M3. Măsurătorile ce s-au prelevat la oasele membrelor sunt relativ puţine, dar la o privire atentă se observă o eterogenitate şi un ecart relativ mare (tabel 2B – cal). Singurul os întreg, un metacarp, dă o înălţime la greabăn de 1,40 m (tabel 3B – cal). Cele afirmate la A în privinţa cailor sunt valabile şi pentru formaţiunea B. Dacă dinţii arată indivizi bine maturi, considerând oasele lungi ale membrelor şi discurile lor de creştere, se poate constata existenţa a trei exemplare abia mature, adică având între 3,5 şi 4,5 ani. Câinele. La prima vedere acesta este mai frecvent în B decât în A, fapt nereal, în sensul că toate resturile aparţin la numai doi indivizi, care probabil au fost aruncaţi după moarte într-o groapă menajeră sau poate lăsaţi undeva, la un dos să spunem, în aşezarea de la Teliţa. Primului îi aparţine un schelet al capului care este complet, adică având craniul dar şi maxilarul inferior (mandibula), însoţite de cele mai multe din oasele centurilor şi ale membrelor propriu-zise. Asupra lor s-au făcut multiple măsurători. Nu intrăm în această lucrare, în detaliu, specialiştii putând urmări biometria în tabelul 5B – câinele. Rămâne să arătăm că individul era matur, dar nu bătrân, că era un câine mare cu lungimea bazală a craniului de 187 mm şi cu înălţimea la greabăn de 60 cm. Cel de-al doilea individ are doar o parte a craniului, respectiv cel neural, întrucât partea sa anterioară (să-i spunem întregul bot) este smuls, probabil cândva după ce capul respectiv a fost aruncat (poate chiar când materialul a fost cules la săpătură). S-au putut executa şi la acesta unele măsurători (tabelul 5B) arătând un individ de talie relativ medie, de asemenea deja matur (cu suturile obliterate). S-a mai găsit însă un rest dintr-o mandibulă cu prezenţa a două alveole dentare pentru P4 şi M1 despre care credem că aparţine aceluiaşi individ. În rest, ceea ce am spus la această specie la formaţiunea A este valabil şi pentru formaţiunea B. Urmează la rând sălbăticiunile reprezentate prin două specii de, să le spunem, fiare (carnivore): ursul şi bursucul şi patru de artiodactile erbivore mistreţul, cerbul, căpriorul şi bourul, ce actualmente, dar şi în evul mediu reprezentau vânatul nobil (în epoca romană târzie se instituise de către putere această categorie de vânat). Ursul, pe lângă cele spuse în A menţionăm că cubitusul care îi aparţine este foarte puternic şi masiv, arătând un individ chiar foarte mare (tabel 5B). Bursucul, cu un singur rest (tabel 5B), nu are nimic aparte de semnalat. Dintre artiodactile, frecvenţa cea mai înaltă, ca şi în A, o are mistreţul. Era, în medie, mare, masiv, cu dimorfism sexual foarte evident. S-au calculat trei înălţimi la greabăn: 101, 104, 109 cm. Pentru celelalte oase vezi tabelul 6B. Studiul arheozoologic al resturilor din două nivele aparţinând sec. II-III şi IV p.Chr. 497 Cerbul apare şi el relativ frecvent, considerând că ne aflăm în Dobrogea mileniului I. S-au găsit două resturi de coarne care aparţin unor indivizi doborâţi. Unul dintre ele provine de la un exemplar în plină putere (tabel 6B). Se observă pedicelul cornului, cât şi rozeta; imediat deasupra acesteia, cam la doi centimetri, cornul este intenţionat tăiat, fiind retezate de la bază atât ramul ochiului (în dreptul acestuia se observă o arsură), cât şi cel de gheaţă. Celălalt corn, cu pedicelul şi cu baza cornului despicată sagital, încât nu s-a mai putut măsura, provine de la un adult, probabil de circa doi ani. A treia piesă cornulară este un vârf de ram secţionat atât spre bază, cât şi spre partea distală. Cerbul se mai menţine mare şi masiv, cu un dimorfism sexual bine marcat (tabelul 6B). Căpriorului îi aparţin doar două diafize de metatarse care sunt manipulate, prezentând tăieturi. Bourul este şi el relativ frecvent şi deci în cantitate mai mare decât în A; dimorfismul sexual este evident (tabel 6B). Pentru toate sălbăticiunile datele arătate în A, cu privire la caracteristici de ecologie şi de răspândire geografică, sunt valabile şi pentru materialele aceloraşi specii şi din B. * Este cazul acum, după ce am pus pe larg în evidenţă caracteristicile morfologice, biometrice şi alte particularităţi ale materialului aparţinând celor 15 specii de mamifere, covârşitor ca număr, dar şi a resturilor provenite de la moluşte, peşti şi păsări, să ne oprim la economia animalieră, adică, să punem în evidenţă caracteristici ocupaţionale al locuitorilor sitului de la Teliţa – Amza, pentru a distinge o serie de laturi ce se străvăd destul de bine în urma studiului pe care-l considerăm amănunţit, executat mai sus cu privire la resturile faunistice din cele două formaţiuni componente ale respectivei aşezări (vezi atât cele două tabele Anexă cu prezentarea şi frecvenţa speciilor de mamifere, cât şi acelea cu biometria acestora). Se ştie că culegerea animalelor de talie mică este o ocupaţie ancestrală primitivă, dar ea se poate menţine şi în societăţile mult mai evoluate, scăzând însă foarte mult ca importanţă, mai ales acolo unde condiţiile nu sunt chiar atât de favorabile pentru a fi executată cu folos, dar şi datorită apariţiei, în timp, a unor posibilităţi ocupaţionale de altă natură, ce devin mult mai productive odată cu evoluţia societăţii umane. În cadrul acesteia, structurată pe criterii pecuniare, ocupaţia respectivă devine chiar o plăcere, îmbrăcând un caracter gastronomic. Este deci posibil ca valva de stridie să reprezinte un martor care să arate că această specie de moluscă era uneori procurată în mii de exemplare, prin comerţul cu cetăţile greceşti de pe litoralul Pontului Euxin, pentru a satisface plăcerea unei mese bogate şi inedite totodată. Acest presupus fapt, la prima vedere, ar arăta gradul înalt de diferenţiere socială, tipic deja pentru societatea romană a timpului respectiv, şi pe cale de a fi însuşit de acum şi de către autohtoni. Caracteristici ale unor resturi de p e ş t i demonstrează, prin exemplarele mici, că se putea executa şi un pescuit local (pârâul Teliţa). Dar prezenţa unor fragmente provenite de la indivizi de talie mare (în Marea Neagră nu există specii de teleosteeni care să atingă mărimea unora dintre exemplarele găsite în sit) arată clar că aceştia erau aduşi, aşa cum am arătat deja, din Dunăre – sau bălţile adiacente ei – sau din complexul Razim–Sinoe. Fac excepţie acipenseridele care se găseau tot în Dunăre sau mai degrabă în mare, mai ales din dreptul deltei acesteia. Se ştie că cetatea Histria era specializată în a face comerţ cu peşte sărat (singura posibilitate pe atunci, cel proaspăt stricându-se destul de repede). Aşadar situl era antrenat pe deplin în procesul schimbului de mărfuri, ce caracterizează societăţile evoluate economic. 498 SERGIU HAIMOVICI Referindu-ne la p ă s ă r i , trebuie să spunem că este posibil ca să se fi prins (vânat) ceva păsări sălbatice, dar că totodată se creştea şi găina domestică, importanţa ei economică fiind însă foarte joasă, pe de o parte având în vedere talia (probabil aceasta nici măcar nu aparţine unui tip ameliorat), iar pe de alta şi frecvenţa ei scăzută. Totuşi, găina are un rol bine stabilit, într-o societate mai evoluată socio-economic: ea produce ouă, care sunt indispensabile pentru a se putea executa unele preparate culinare, ceva mai sofisticate, care erau deja bine cunoscute de societatea romană, probabil şi de către autohtonii mai înstăriţi. Oricum, dată fiind, în primul rând, cantitatea mică de resturi aparţinând altor grupări decât cea a mamiferelor, considerând totodată şi talia, trebuie să spunem că toate acestea aveau un rol cu totul minor şi, într-un fel, relativ sporadic, în acoperirea necesităţilor alimentare. Doar m a m i f e r e l e , prin numărul mare a resturilor lor, dar şi prin talia, aproape pentru cele mai multe, mai mare sau chiar deosebit de mare, jucau un rol economic cu totul covârşitor, aproape singurul demn de luat în seamă. Totodată acestea acopereau adesea şi alte sectoare ale economiei animaliere, uneori chiar mai importante decât cel pur alimentar, acesta din urmă devenind secundar şi apărând mai palid şi doar ca un fel de corolar în raport de celelalte funcţionalităţi Totuşi, prin natura lucrurilor, asigurarea hranei reprezentând, chiar şi în societăţile omeneşti evoluate, o necesitate de bază, să ne oprim mai întâi la problematica sacrificării mamiferelor ca parte integrantă a dobândirii mai cu seamă a proteinelor de natură animală, cu totul necesare pentru menţinerea vieţii omeneşti. Este cu totul evident că doar mamiferele erau acelea care asigurau, cu mici excepţii, aproape în totalitate aceste necesităţi zilnice de hrană animală şi este bine de aceea să facem o ierarhizare a speciilor care erau folosite în acest scop, considerând mai întâi pe cele domestice, ce au de altfel ponderea cea mai mare, lăsând mai la urmă pe cele sălbatice ce aveau şi ele un rol destul de bine stabilit. Considerând frecvenţele speciilor de mamifere (vezi tabelele Anexă IA şi IB) pe de o parte, iar pe de alta talia lor specifică, este evident că taurinele satisfăceau, prin sacrificare, mai bine de 50% din aceste necesităţi. Tabelele 7A şi 7B ne arată, pentru Bos taurus cum se repartizau pe vârste indivizii sacrificaţi ; ele apar cu totul asemănătoare arătând că în jur de ¾ era maturi, balansând chiar uşor spre bătrâneţe, aşadar în plin optim de folosinţă pentru alte funcţionalităţi. Acest fapt ne face să considerăm că nu existau, deşi se făcea ameliorare, tipuri de vite cornute mari, crescute doar pentru carne şi alte tipuri folosite pentru alte funcţionalităţi şi apoi sacrificate. Pe locul al doilea se aşează p o r c i n e l e (chiar şi în formaţiunea B unde ele sunt întrecute numeric de ovicaprine). Se ştie că ele sunt de altfel monovalente, având ca scop doar furnizarea de carne, dar şi de grăsime (acesta din urmă putând avea de fapt şi alte folosinţe, să le spunem secundare, ce sustrăgeau o parte de la funcţionalitatea ei principală – alimentară, porcul devenind şi el astfel oarecum plurivalent). Considerând frecvenţa şi talia, acestea acopereau doar cam 15% din necesităţile de hrană animală a comunităţii umane, deşi se pare că erau şi ele erau oarecum ameliorate rasial ; oricum, erau evident de talie mai mare, mai masivă ca porcinele La Tène-ului getic. Tabloul sacrificării lor este cel tipic pentru această specie monovalentă, cu adaosul că se tăia şi tineret, evident mult mai „apetisant” decât indivizii adulţi (bucătăria romană prefera însă purceii de lapte). Este posibil ca acest lucru, caracteristic şi pentru taurine, adică sacrificarea de predilecţie a maturilor, să fie legat de faptul că din punct de vedere economic locuitorii sitului nu ajunseseră la o situaţie tot atât de înfloritoare ca cea cu totul romană, ei fiind astfel mai parcimonioşi. Studiul arheozoologic al resturilor din două nivele aparţinând sec. II-III şi IV p.Chr. 499 Un loc de mică importanţă (având în vedere talia specifică şi frecvenţa) dar totuşi stabil, să-i spunem de 5-6%, este dat în asigurarea de proteine animale, de către c o r n u t e l e m i c i , care şi ele, fiind multifuncţionale, au cam acelaşi tablou de sacrificare cu taurinele, arătând poate mai mult decât cornutele mari caracterul lor plurivalent. O problemă aparte o ridică însă c a l u l . Noi credem că era folosit şi el în alimentaţie, cel puţin parţial (tabu-ul instituit de religia iudeo-creştină şi, în parte, apoi şi de cea musulmană nu era încă funcţional în prima parte a mileniului I). Credem, astfel, că doar indivizii care datorită multiplelor funcţionalităţi ale acestei specii ajungeau la o vârstă înaintată se stingeau de moarte naturală, încât nu mai erau întrebuinţaţi şi ca animale de măcelărie; nu putem considera ca verosimil faptul că unele exemplare, care dintr-un motiv sau altul, de natură să-i spunem factologică, nu mai erau valizi, să fi fost pur şi simplu eliminaţi şi apoi aruncaţi şi de loc folosiţi în alimentaţie. De altfel, în bună măsură, existenţa în cadrul resturilor şi a unora provenind de la segmente bine acoperite cu carne, cât şi faptul că o serie de fragmente poartă urme de arsură (ca şi de la alte specii comestibile), că fragmentarea materialului provenit de la specia respectivă se apropie destul de clar de aceea a taurinelor, ce au cam şi aceeaşi talie specifică şi care au fost precis tranşate, prezenţa în formaţiunea B chiar a trei-patru adulţi, sunt fapte ce vin să întărească afirmaţia noastră. Astfel calul trebuie socotit (prin frecvenţă, dar mai ales prin talie) ca aducând circa 10% sau chiar mai mult din proteinele animale necesare societăţii umane. Cu privire la a s i n nu avem în această privinţă nici o dată concretă. Remarcăm doar prezenţa sa, dar şi penuria sa, iar totodată şi existenţa unui individ foarte bătrân. În ceea ce priveşte c â i n e l e este evident că acesta nu era folosit în alimentaţie - o arată atât frecvenţa sa, cât şi faptul că resturile apar mai întregi decât la speciile ce furnizau carne (vezi în special situaţia din formaţiunea B), dar şi datele cunoscute deja că nici romanii şi nici sciţii şi geţii nu-l agreau ca animal de tip alimentar ; poate doar în cazuri extreme de foamete era, de nevoie, şi el mâncat de om. Acesta putea uneori fi folosit în scopuri cultice, depus în morminte sau la rândul său înmormântat chiar sub forma unui animal întreg. În aceeaşi privinţă trebuie însă să ne îndreptăm privirea către speciile de m a m i f e r e v â n a t e . Cele patru artiodactile: mistreţul, cerbul, căpriorul şi bourul erau doborâte mai cu seamă pentru carnea lor şi, dacă socotim talia şi frecvenţa acestora, ele acopereau în jur de 20% din proteinele animale necesare societăţii umane de la Teliţa-Amza. Se prea poate ca şi ursul să fi fost mâncat, iar bursucul se pare că dădea, dacă nu carnea, cel puţin grăsimea, ce era folosită în medicina populară, ca de altfel şi aceea de la urs. Dintre mamiferele domestice cel puţin trei grupe: taurinele, ovicaprinele, calul, oarecum câinele sunt polivalente sau poate mai bine zis multifuncţionale. Taurinele şi ovicaprinele sunt lactifere. Evident, printre exemplarele mature, trebuie luate în consideraţie femelele: la taurine, ele sunt, proporţional, destul de multe, dar pentru ovicaprine, dată fiind cantitatea mică de resturi, dar şi faptul că sexul, după oasele lungi este greu de stabilit (doar după craniu şi coarne se poate face bine diferenţa), nu se poate evalua precis la adulţi şi maturi sex ratio. Ameliorarea rasială avea drept scop şi mărirea pe individ a cantităţii de lapte, dar pe baza resturilor osoase este imposibil a se stabili, măcar cu probabilitate, cantitatea de lapte per capita; ceea ce se cunoaşte de multă vreme este faptul că dintre toate trei femele: vacile oile şi caprele, acestea din urmă dau în raport cu volumul corporal cantitatea cea mai mare de lapte, care este totodată şi cel mai apropiat chimic de laptele uman (nu degeaba Zeus a fost hrănit cu laptele caprei Amaltheea). Cu privire la alte funcţionalităţi avem însă date certe. Am văzut că în aşezarea de la Teliţa – Amza existau două tipuri de bovine : unul de talie mai mică, autohton, asemănător cu cel al dacilor din La Tène şi altul mai mare şi mai masiv, ameliorat, adus de către romani. Mai 500 SERGIU HAIMOVICI demult încă, Alexandra Bolomey, pe material roman târziu de la Histria, mai degrabă a intuit faptul existenţei acestui tip ameliorat, dată fiind cantitatea foarte mică de resturi avute la dispoziţie5. Noi însă, pe baza resturilor de Bos taurus găsit în materialul arheozoologic de epocă romană şi romană târzie de la Dinogetia, cât şi de la Adamclisi am confirmat acest lucru6; materialul animalier de la Teliţa – Amza a arătat din nou faptul că în Dobrogea, Roma a contribuit şi în acest domeniu, de importanţă nu numai economică, dar şi intrinsecă – biologică, ameliorarea rasială fiind un proces foarte complex, cu multiple consecinţe. În cadrul resturilor noastre de taurine se găsesc, oarecum, în cantitate mare, vite castrate (sau boii propriu-zişi). Ei erau desigur folosiţi ca “motor” animal (luat în sensul său cel mai larg: tracţiune prin alunecare sau pe roate, purtat poveri, înjugaţi la plug). Se ştie că romanii aveau unelte agricole manuale, dar şi pluguri mai performante, ele fiind desigur preluate, în timp, de către autohtoni, încât productivitatea în agricultură, având în vedere şi existenţa castraţilor, era pentru acea vreme bine dezvoltată, performantă, producându-se şi pentru piaţă. Aici trebuie însă să venim cu un corelativ. În formaţiunea A, boii erau într-adevăr relativ numeroşi, putându-se considera existenţa unei agriculturi foarte bine pusă la punct. Odată cu timpurile tulburi din perioada romană târzie, în formaţiunea B, castraţii se împuţinează, agricultura probabil se restrânge, populaţia orientându-se, posibil, spre creşterea vitelor, dar fără a mai castra mulţi masculi, ci bazându-se mai ales pe femelele lactifere (care puteau fi folosite, de asemenea, la nevoie, şi pentru diverse munci), populaţia rurală făcând, poate, o agricultură mai degrabă de subzistenţă, dar dezvoltând şi creşterea animalelor, evidenţiată oarecum printr-o frecvenţă mai înaltă a ovicaprinelor. Devenea oare populaţia umană din sit ceva mai mobilă, ca şi alogenii care băteau la porţile limes-ului dobrogean ? Ovinele, ele fiind destul de frecvente printre cornutele mici, furnizau, pe lângă lapte (care se prelucra uşor în produse ce se păstrează mult timp, chiar peste iarnă) şi lână – material de primă importanţă pentru vestimentaţie, cu precădere în Dobrogea, care din punct de vedere climatic este, după cum ştim, mai „caldă” decât restul teritoriului României, dar mai rece decât zona circummediteraneeană ce alcătuia pe vremuri, în mare măsură, Imperiul Roman. Lâna se prelucrează uşor în raport cu fibrele rezultate din unele vegetale, care trebuie să mai fie şi cultivate, nerentabile deci în timpuri tulburi (oare de aceea găsim o frecvenţă mai înaltă a ovinelor în formaţiunea B ?). Se pare că există şi la ovine castraţi, dar totodată şi un tip de ovine mai mare ca talie, rezultat prin ameliorare, care dădea, poate concomitent, şi mai multă lână. Cu privire la cal nu avem a spune mai multe decât cele arătate la descrierea speciei E. caballus în cele două formaţiuni A şi B. Este aproape cert că geto-dacii aveau două tipuri de cai, unul de talie mai mică, bun la toate, şi altul mai înalt, de peste 1,40 m, folosit la călărire şi pe care l-au asimilat însă şi romanii, pentru dotarea trupelor lor de cavalerie. Materialul osos din cele două formaţiuni A şi B vine să arate acest lucru (vezi şi tabelele 2A şi 2B, cât şi 3A şi 3B). În ceea ce priveşte câinele, el apare într-un fel multifuncţional, dar nu par a exista în materialul nostru tipuri clar distincte pentru diferite scopuri – unul şi acelaşi individ fiind oarecum polivalent; probabil nu se găseau în situl nostru acei câini de „companie” pe care îi aveau deja matroanele patriciatului roman. Mai amintim că, în subsidiar, de la toţi indivizii sacrificaţi, domestici şi sălbatici, rezultau o serie de formaţiuni de o mare importanţă economică: piei, blănuri, coarne de cavicorne şi cervide, oase ce se puteau prelucra, organe moi ce au putrezit, dinţi pentru amulete şi pandantive 5 6 Bolomey 1965, 186. Haimovici 1991, 357; Haimovici 2001, 343-344. Studiul arheozoologic al resturilor din două nivele aparţinând sec. II-III şi IV p.Chr. 501 etc. Deşi economia sitului era foarte dezvoltată şi diversificată se mai întrebuinţau aceste materii prime, unele folosite încă de populaţiile foarte primitive (ca oasele şi coarnele, de exemplu); întâlnim multe porţiuni de corn, mai ales de cerb şi os, lucrate, pe cale de a fi lucrate, deşeuri provenite de la prelucrare, obiecte uzate sau prost lucrate din corn de cerb sau dinţi şi oase. De asemenea, unele oase, nu prea multe, au urme date de unelte ascuţite, rezultate la tranşare. Putem preciza că nu existau experţi în măcelărire, întrucât uneori se află mai multe tăieturi apropiate între ele, arătând tocmai că nu erau specialişti. Unele fragmente, dar de asemenea nu multe, sunt arse, arătând că, în general, resturile au provenit de la hălci de carne fiartă şi doar puţine au fost puse direct pe jar. Resturile de corn cu urme de arsură arată că la manipularea lor au fost pârlite pentru a uşura prelucrarea. Am arătat care sunt în mare caracteristicile multifuncţionale ale speciilor de mamifere ce au fost găsite în situl de la Teliţa Amza. Pe lângă cules şi pescuit, de minimă importanţă, resturile animaliere provenite de la mamifere pun pe tapet două ocupaţiuni, cea de bază, de creştere dirijată a lor – speciile domestice, de care, fiind cele mai multe şi cu frecvenţa cea mai înaltă, ne-am ocupat pe larg în acest capitol; cea de a doua, cu caracter secundar, dar totuşi importantă, bine circumscrisă, este vânătoarea speciilor de mamifere sălbatice. Aceasta este de fapt o ocupaţie ancestrală ce s-a păstrat bine conturată mai ales în legătură cu mediul geografic înconjurător. Ea este reprezentată printr-o vânătoare de tip alimentar, speciile de carnivore necomestibile găsite în sit având doar o importanţă ştiinţifică, zoogeografică, deloc economică, frecvenţa lor fiind de altfel, aşa cum apare, foarte scăzută. După tabelele IA şi IB Anexă se poate constata că vânătoarea are o pondere destul de mare, fiind reprezentată prin circa 15% din fragmentele osoase ale mamiferelor, dar peste 25% considerând indivizii prezumaţi (această din urmă cifră este „umflată” prin faptul că doar un fragment găsit, al unei specii sălbatice, este trecut logic ca un individ). S-a putut constata, după studiul nostru, că creşterea mamiferelor domestice este predominant o creştere a cornutelor mari, situaţie ce o găsim de obicei în Europa centrală şi est-centrală, legată fiind tot de caracteristicile mediului înconjurător, în mare măsură silvestru; cele mai multe specii sălbatice găsite, ecologic vorbind, sunt adaptate unui mediu păduros; porcinele, având drept strămoş mistreţul, sunt şi ele legate de acelaşi mediu silvestru. Doar ovinele, ce se aşează pe locul trei (formaţiunea A) sau doi (formaţiunea B), cu o frecvenţă mult mai joasă decât cea a taurinelor, cât şi cu o talie specifică scundă, au drept mediu obişnuit de viaţă locuri mai deschise, de tip oarecum stepic. Oase umane Nu putem termina studiul nostru fără a ne opri asupra semnalării existenţei, în cadrul paleofaunei animaliere descrise şi a unei cantităţi destul de consistente de oase umane. Ele au fost găsite în ambele formaţiuni şi este interesant că nu au apărut deloc resturi ale craniului, ci doar ale scheletului axial propriu-zis, cât şi cel al centurilor şi membrelor ca atare. Vom face, în cele ce urmează, o sumară trecere în revistă, separat pe cele două formaţiuni, atât A cât şi B, a resturilor descoperite, urmând a ne opri la unele particularităţi ale lor, pentru a putea conchide, la sfârşit, asupra importanţei, nu atât paleoantropologice, ci mai ales socio-cultuale a acestora. Formaţiunea A Au fost găsite 15 resturi, unele fragmentare, altele chiar întregi. Toate aparţin unor maturi, neexistând copii sau tineri. Se poate constata că, cu excepţia unuia singur şi anume o coastă I, pentru care nu putem da vreun detaliu aparte, ci doar să o semnalăm, că resturile provin doar de la centuri şi membre. 502 SERGIU HAIMOVICI Există mai întâi de la membrul superior două fragmente de omoplat, ambele din stânga, la care rupturile apar ca recente, datorită manipulării oaselor la scoaterea lor din săpătura sitului; par a fi ale aceluiaşi individ la care acromionul spinei apare foarte puternic, dar şi aplatizat, încât ne face să credem că osul aparţine unui bărbat viguros. Urmează un humerus, tot stâng, de la care a parvenit doar jumătatea superioară a sa, ruptura fiind recentă, iar la capul humeral existând de asemenea un fel de cioplituri, tot actuale; cele două diametre de la mijlocul diafizei, mare şi mic, sunt de 22 şi 20 mm; relieful deltoidian este slab, încât considerăm că osul ar proveni de la o femeie de vârstă adultă sau matură tânără, deci cam de 30 de ani. Găsim apoi un cubitus stâng întreg cu o fractură, bine consolidată, la jumătatea diafizei, osul având lungimea de 274 mm (ar fi fost însă şi mai lung dacă nu se fractura), după care se poate calcula o talie medie de 1,73 m, deci talia mijlocie, categoria înaltă; ar fi un bărbat adult sau uşor matur. De la autopodul membrului superior semnalăm de asemenea un navicular şi un metacarp, probabil III. Membrul inferior este prezent prin oasele centurii pelviene (deci coxale), cât şi acele ale stilopodului (femur). Dintre cele patru coxale, două sunt întregi (unul reîntregit de noi din trei fragmente, ce arată rupturi recente), iar două fragmentare, fiind prezente doar piese ce poartă cavitatea cotiloidă. Dintre cele două întregi, unul (care s-ar combina cu două femure întregi), după caracteristicile morfologice ar fi de bărbat, în vârstă cam de 30-40 ani (considerând mai ales particularităţile suprafeţei simfizei pubiene), iar celălalt ar aparţine, tot după morfologie, unei femei, iar după caracteristicile suprafeţei simfizare am considerat prezenţa unei senilis (cam 5560 ani). Dintre cele fragmentare, unul stâng, cu cavitatea cotiloidă deosebit de mare, ar aparţine poate unui bărbat mai în vârstă de 25 ani; celălalt, tot stâng, având şi o porţiune de ischion, fără a i se putea preciza sexul, ar avea cam 45-50 ani. Cele patru femure (două întregi, două incomplete, având oarecum doar porţiunea lor inferioară) ar proveni de la doi indivizi diferiţi. Cele întregi, dreptul cu lungimea maximă de 433 mm şi cea morfologică de 432 mm, iar lărgimea condilară de 81 mm, iar stângul, cu prima lungime de 435 mm, iar cea morfologică tot de 432 mm, cât şi lărgimea condilară, de asemenea de 81 mm, ar aparţine unui bărbat matur, de 30-40 ani, gracil (pilastrul slab, având totodată doar stenomerie, cu o talie medie de doar 1,64 m – mijlocie către limita inferioară). Cele două fragmentare, unul stâng lipsindu-i epifiza superioară – ruptă la nivelul micului trohanter - şi cel drept – reprezentat doar prin treimea sa inferioară – au ambele lărgimea condilară de 84 mm; la stângul se constată un pilastru evident, cât şi platimerie; oasele ar aparţine unui matur mai tânăr cam de 35-40 ani, el fiind oarecum masiv. Menţionăm că resturile aparţin la cel puţin cinci indivizi: trei bărbaţi şi două femei. Formaţiunea B În această formaţiune au fost găsite un număr de 21 resturi, unele fragmentare, dar altele întregi. Ele aparţin scheletului axial, adică coloanei vertebrale şi coastelor, dar mai ales centurilor şi membrelor propriu-zise. Toate provin de la indivizi maturi, neexistând copii şi tineri. Vertebrele sunt în număr de şapte, toate având discurile închise. Găsim mai întâi o vertebră cervicală, probabil a patra sau a cincia, de la care s-a păstrat doar corpul, apofiza spinoasă fiind ruptă de la bază; aparţine unui individ mic ca talie. Urmează o vertebră dorsală, cea de a doua-a patra, având doar corpul şi zigapofizele posterioare, ea fiind de asemenea mică, dar aparţinând unui alt individ decât cervicala. Există patru vertebre lombare întregi, una din ele fiind sigur a cincia; ele provin de la doi indivizi diferiţi, unul mai mic şi altul mai mare. S-a găsit şi un fragment din baza unui sacrum, provenind de la un individ mic; prezenţa homobazalităţii ar arăta o femeie. Studiul arheozoologic al resturilor din două nivele aparţinând sec. II-III şi IV p.Chr. 503 Coastele sunt în număr de trei, două aproape întregi, iar una ruptă, existând doar porţiunea proximală; fac parte din coastele adevărate, poate 3-5; este probabil ca ele să aparţină aceluiaşi individ, de talie mijlocie. Membrul superior are mai întâi un fragment al osului centurii scapulare: omoplatul, de fapt doar o porţiune a părţii sale proximale, acromionul fiind rupt, iar zona articulară lipsind; spina este foarte puternică, cu muchia lărgită, arătând un individ mare şi masiv, probabil un bărbat. Urmează un os al membrului propriu-zis, un fragment de humerus drept, având epifiza inferioară, ce prezintă o lărgime de 63 mm; restul apare relativ masiv, putând aparţine unui bărbat de 30-40 de ani. Găsim apoi un radius întreg, tot drept, posibil de la acelaşi individ ca şi humerusul. Are lungimea maximă de 249 mm, perimetrul fiind de 51 mm, iar cele două diametre de 12 şi 15; indicele de robustitate este de 20,5 iar cel de secţiune de 20,0; înălţimea medie este de 1,72 m, deci ar fi o talie mijlocie, categoria înaltă. Membrul inferior are mai multe resturi, atât din centura pelviană, cât şi din membrul propriu-zis. Centura este reprezentată de un coxal, ce are caractere morfologice ce arată că aparţine unui bărbat; are o înălţime maximă de 221 mm, cavitatea acetabulară = 60 mm, lărgimea cotilosciatică de 42 mm; după caracteristica simfizei pubiene ar avea cam 30-40 de ani; osul apare foarte masiv şi are pe el excrescenţe osoase. Urmează şase resturi de femure, la trei dintre ele existând epifiza superioară, două fiind din stânga şi unul din dreapta, deci provenind de la indivizi diferiţi, credem că tot masculi; pentru cel mai masiv apreciem o vârstă de 20 de ani, abia închizându-se discul de creştere. Celelalte trei fragmente reprezintă părţi din diafiză, unul fiind mai gracil, cu linia aspră mai puţin proeminentă, probabil o femeie, celelalte două având-o foarte puternică, iar pe secţiune apărând mai mari, aparţinând, credem, la doi bărbaţi. Ultimul os reprezintă o tibie stângă, întreagă, cu lungimea maximă de 348 mm, dând astfel o talie medie de 1,65 m, deci mijlocie către limita inferioară, cât şi o vârstă de 40-50 de ani; indicele de robustitate este de 24,12, iar raportul dintre diametre de 78,78, deci o tibie cu o cnemie nulă; este probabil un bărbat. Materialul, considerat ca un întreg, aparţine la cel puţin cinci bărbaţi şi două femei. Mai întâi trebuie să menţionăm că în materialul osos descoperit într-o altă aşezare apropiată, villa romană de la Horia7 au fost găsite de asemenea resturi omeneşti, inclusiv fragmente de craniu. Dat fiind faptul că aceste resturi umane, găsite în situl nostru, sunt reprezentate prin segmente osoase disparate, unele frânte, cu caractere morfologice, sex, şi vârste diferite, ne face să excludem faptul că ar fi aparţinut unuia sau chiar la mai mulţi decedaţi ce au fost “înmormântaţi”, mai devreme sau mai târziu decât secolele II-III în zona respectivei aşezări. Este de asemenea oarecum greu de crezut că poate, carnivorele (să spunem câini, aceştia nu pot însă vehicula decât resturi proaspete care au miros specific şi nu oase vechi) sau copii, prin joacă, să fi adus aceste resturi omeneşti, înmormântate în altă parte şi apoi răvăşite de către o cauză sau alta în situl respectiv, ele fiind apoi aruncate la „gunoi” odată cu alte deşeuri, inclusiv resturi faunistice. Să fi aparţinut ele unor indivizi neînmormântaţi, poate sclavi, aruncaţi pur şi simplu odată cu materialele menajere de tip comun? Să fi reprezentat ele resturi ale unor acţiuni cultice sau magice? Trebuie să remarcăm că atât geţii, cât şi romanii, de obicei, incinerau morţii, iar din câte ştim nici unii nici alţii, după izvoarele scrise, nu aveau ritualuri cultice sau magice care să fi antrenat şi jertfe umane directe. De asemenea, nu există pe material urme de manipulare, cât şi acţiune cu unelte ascuţite. Noi, deocamdată, nu putem rezolva această problemă, ci doar să 7 Haimovici 1996, 402. 504 SERGIU HAIMOVICI semnalăm, aşa cum am făcut-o de fapt mai sus, şi această prezenţă, a unor resturi umane, în cadrul materialului faunistic constituit aproape în totalitate din resturi menajere. * În introducere am arătat pe scurt care este ambientul actual din jurul sitului al cărui material faunistic a fost studiat de noi. Pe baza resturilor găsite, a speciilor determinate, a frecvenţei lor, putem aduce unele date referitoare la mediul înconjurător existent în prima jumătate a mileniului I p.Chr., în zonă şi , în mare, în nordul Dobrogei. El semăna relativ bine cu cel actual, dar mediul silvestru cu caracter natural era cu mult mai întins, existând păduri de stejar (ce sunt caracteristice subetajului de altitudine joasă al etajului nemoral) uşor termofile. Spaţiile denudate, deşi se făcea de acum o agricultură destul de intensă, erau încă puţine, mediul artificial, la care contribuie din plin societatea umană, fiind cu mult mai restrâns decât azi. Bibliografie Baumann, V.H. 1983, Ferma romană din Dobrogea, Tulcea. Baumann, V.H. 1995, Aşezări rurale antice în zona Gurilor Dunării. Contribuţii arheologice la cunoaşterea habitatului rural (sec. I-IV p.Chr.), BiblIP-A 1, Tulcea. Bolomey, A. 1965, Materiale paleofaunistice de la Histria, SCA 2, 2, 179 – 190. Haimovici, S. 1991, Studiul arheozoologic al resturilor de la Dinogeţia (Garvăn), aparţinând epocii romane târzii, Peuce 10, 355-360 (I) şi 313 (II). Haimovici, S. 1996, Studiul arheozoologic al materialului din două villae romane din nordul Dobrogei, prin comparaţie cu situri autohtone contemporane lor, Peuce 12, 393-407. Haimovici, S. 2001, L’étude d’un lot de faune provenu d’un sondage archéologique exécuté en dehors de la muraille d’enceinte de la cité de Tropaeum (Adamclisi), Études byzantines et postbyzantines 4, Bucureşti, 341-343. Haimovici, S. 1987, Creşterea animalelor la geto-daci (sec. II î.e.n.- I e.n.) din Moldova şi Muntenia, Thraco-Dacica 8, 144-153. Haimovici, S. 2001, Caractéristiques morphologiques des chevaux de la population gèto-dace et leur représentation dans la toréutique, Congres U.I.S.P.P., sept. 2001, Liège (sub tipar); L’étude archeozoologique des restes des deux niveaux appartenant au II-IIIème et IVème siècles ap. J.-C. trouvés dans le site autochtone de Teliţa – Amza (le Nord de la province Dobroudja) Résumé Au commencement on donne un coup d’œil sur les caractéristiques de l’environnement actuel du site archéologique et aussi sur le mode par lequel Rome a occupé la province Dobroudja et a fait lentement la romanisation de la population autochtone, que pendant le troisième siècle a accédé déjà à la citoyenneté romaine. Les restes fauniques appartiennent aux deux formations (niveaux) notés A et B. En A on a déterminé 352 restes qui appartiennent aux lamellibranches, aux poissons, aux oiseaux et aux 15 espèces de mammifères (voir aussi le tableau IA-anexe et les tableaux 1-7A). En B on a déterminé 410 restes provenant seulement des poissons et des 12 espèces de mammifères (voir aussi le tableau IB-anexe et les tableaux 17B). On a considéré pour les deux niveaux les caractéristiques de chaque espèce, spécialement pour les mammifères en donnant leurs caractères morphoscopiques et on a fait des mesures que sont contenues dans les tableaux. On a indiqué quelles étaient les occupations des habitants du site: la cueillette des coquillages, la pêche et surtout l’élevage des animaux domestiques et la chasse des sauvages. Dans le matériel faunique, pour les deux niveaux, on a trouvé aussi des restes humains et on les a décrit. Finalement on a précisé comment était l’environnement du site durant la première partie de Ier millénaire. Studiul arheozoologic al resturilor din două nivele aparţinând sec. II-III şi IV p.Chr. Formaţiunea A 505 Tabele cu măsurători în mm Tabel 1A. Teliţa Amza. Bos taurus: Axe cornulare Dimensiuni Lung. mare curbură Circumf. bază Diam. mare bază Diam. mic bază Indice 4x100/3 Sex 1 175 160 54 43 79,62 f 2 190 152 47 43 91,48 f 3 — 120 40 33 82,50 f 4 — 132 43 35 81,39 f 5 280 190 67 52 77,61 ca 6 300 195 70 52 74,28 ca f = femelă; ca = castrat; m = mascul Tabel 3A. Calculul înălţimii la greabăn la taurine, ovicaprine şi cal considerând oasele lungi întregi Segment osos Bos taurus S p e c i a Ovis Capra D i m e n s i u n i E. caballus Radius Metacarp Metatars Lung. max. Lung. laterală (K) Lărg. epif. sup. Lărg. epif. inf. Lărg. min. diaf. Indice I Indice II Indice gracilit (III) Sex h. greabăn Lung. max. Lung. laterală(K) Lărg. epif. sup. Lărg. epif. inf. Lărg. min. diaf. Indice I Indice II Indice gracilit (III) Sex h. greabăn Lung. max. Lung. laterală(K) Lărg. epif. sup. Lărg. epif. inf. Lărg. min. diaf. Indice I Indice II Indice gracilit (III) Sex h. greabăn 177 — 47 ― 23 26,55 ― 12,99 f. 1058 222 ― 48 ― 28 21,05 ― 12,61 ca 1212 293 — 77 66 — — — — ca? 1260 191 — 58 59 31 30,36 30,89 16,23 ca 1169 198 — 57 60 34 28,78 30,30 17,17 ca 1211 (240) ― ― 60 31 — 25,00 12,91 ca 1310 120 — 25 27 14 20,83 22,50 11,66 f? 587 158 ― 23 27 19 14,55 17,08 13,86 m? 717 137 ― 20 24 11 14,59 17,51 8,03 — 731 (310) (306) 80 — 37 — — 11,93 — 1328 230 220 53 53 27 ― ― 14,34 ― 1410 260 254 48 51 26 — — 11,92 — 1353 506 Tabel 4A. Ovicaprine: Axe cornulare Dimensiuni Lung. mare curbură Circumf. bază Diam. mare bază Diam. mic bază Sex Gen 1 150 92 28 25 ca? o o = Ovis; c = Capra SERGIU HAIMOVICI 2 52 84 28 21 f o 3 63 81 28 20 f o 4 102 — 24 — f c Tabel 5A. Carnivore: Canis familiaris, Canis lupus, Ursus arctos, Vormela peregusna, Meles meles Canis familiaris S p e c i a Canis Ursus Vormela lupus arctos peregusna D i m e n s i u n i Meles meles Segment osos Maxilar superior Maxilar inferior Omoplat Radius Coxal Femur Lung. dinţi jugali Lung. P4 Lung. M1 Lung. dinţi jugali Lung. M1 Lung. bazală a craniului (după Dahr ) Lung. max. Lung. cap. artic. Lung. cav. artic. Lărg. min. gât Lung. max. Lărg. epif. sup. Larg. epif. inf. Lărg. min. gât Lung. max. Lung. ileon Diam. acetab. Lung. max. Diam. max. cap. femural Lărg. min. diaf. Lărg. epif. inf. (65) 17 12 (72) (20) 164,8 (143) 31 28 26 246 37 52 22 (150) 90 24 8,5 28 125 16 11 28 Studiul arheozoologic al resturilor din două nivele aparţinând sec. II-III şi IV p.Chr. Tabel 6A. Artiodactile sălbatice: Sus scrofa ferus, Cervus elaphus, Capreolus capreolus, Bos primigenius Segment osos Sus ferus S p e c i a Cervus Capreolus elaphus capreolus D i m e n s i u n i 507 Bos primigenius Maxilar superior Maxilar inferior Omoplat Humerus Radius Cubitus Coxal Calcaneu Falanga I Lung. molari Lung. M3 Lung. molari Lung. M3 Lung. simfiză Lung. cap. artic. Lung. supr. artic. Lărg. supr. artic. Lărg. min. gât Lărg. epif. inf. Lărg. supr. art. inf. Lărg. epif. sup. Lărg. supr. artic. sup. Lărg. epif. inf. Lung. Diam. acetab. Lung. max. Lărg. max. Lung. max. Lărg. epif. sup. Lărg. min. diaf. Indice gracil. 80 42 85 45 90 65; 52; 48; 43; 58; 52; ― 50 46 39 65 57 60 55 50; 55 51; 52 40; 40 40 58 285 44 97 24 65 24 19 29,03 30 27 32 29 28 162 54 Tabel 7A. Bos taurus. Vârstele de sacrificare Puţin sub 1,5 ani Puţin sub 2 ani În jur de 2,5 ani În jur de 3,5-5 ani În jur de 5-7 ani În jur de 7-10 ani Total 1 1 1 1 5 4 13 7,69 7,69 7,69 7,69 38,47 30,47 76,93 508 Formaţiunea B SERGIU HAIMOVICI Tabele cu măsurători în mm Tabel 1B. Bos taurus: Axe cornulare Dimensiuni Lung. mare curbură Circumf. bază Diam. mare bază Diam. mic bază Indice 4x100/3 Sex 1 dr (230) 200 66 54 81,81 ca 1 st (230) 200 66 54 81,81 ca 2 (230) 200 57 (47) 82,45 f f = femelă; ca = castrat; m = mascul Tabel 3B. Calculul înălţimii la greabăn la taurine şi cal considerând oasele lungi întregi S p e c i a Segment osos Metacarp Lung. max. Lung. laterală (K) Lărg. epif. super. Lărg. epif. infer. Lărg. min. diaf. Indice I Indice II Indice gracilit (III) Sex h greabăn Metatars Lung. max. Lărg. epif. super Lărg. epif. infer. Lărg. min. diaf. Indice I Indice II Indice gracilit (III) Sex h greabăn Înălţime medie greabăn Bos taurus E. caballus D i m e n s i u n i 176 179 (188) 191 194 225 218 49 48 34 ― 49 48 26 27,84 27,27 14,77 f 1056 204 45 52 23 22,05 25,49 11,27 f 1081 ― 51 ― 60 ― 55 56 31 28,79 29,31 16,23 f 1146 ― 57 ― 29 28,49 ― 34 31,91 ― 33 29,38 ― 16,08 f 1074 ― (18,09) m? 1184 217 46 ― 17,01 f 1164 218 48 55 29 22,01 25,22 13,30 ca? 1199 ― ― 15,11 ― 1397 ― (27) 21,90 ― 12,44 f 1150 113,2 cm Tabel 4B. Capra. Axe cornulare Lung. mare curbură Circumf. bază Diam. mare bază Diam. mic bază Sex (110) ― (26) (7) f Studiul arheozoologic al resturilor din două nivele aparţinând sec. II-III şi IV p.Chr. Tabel 5B. Carnivore: Canis familiaris, Ursus arctos, Meles meles , 509 Segment osos S p e c i a Ursus Canis familiaris arctos I II D i m e n s i u n i Meles meles Craniu Lung. totală Lung. condilară Lung. bazală – L.B Lung. craniu neural Lung. craniu facial Lung. max bot Lung. dinţi jugali Lung. molari Lung. P4 Lung. palatului Lărg. Ot-Ot Lărg. maximă craniu neural Eu-Eu Lărg. frunţii Ect-Ect Lărg. maximă palat Lung. maximă Mandibula Lung. post alv C - condil Lung. post alv C – eşancr. Lung. post alv C- ap. ang. Înălţ. max Înălţ. la carnas Lung. dinţi jugali Lung. molari Lung. M1 Lung. bazală craniu (L.B.) Media Brinkmann Media Dahr Lung. max. Omoplat Lung. cap. artic. Lung. cav. artic. Lărg. supr. artic. Lărg. min. gât Lung. max. Humerus Lărg. epif. sup. Lărg. epif. inf. Lung. max. Radius Lărg. epif. sup. Lărg. epif. inf. Lung. max. Cubitus Lung. olecran Lărg. supr. radiale Lărg. supr. humerale Lărg. max. epif. super. Lărg. max. epif. infer Lung. max. Coxal Diam. acetab Lung. max. Femur Lărg. epif. super. Lărg. epif. inf. Lung. max. Tibia Lărg. epif. super. Lărg. epif. Inf. Înălţimea medie greabăn 196 187 177 89 1. 102 2. 123 90 68 19 20 99 65 60 57 64 140 125 117 125 52 25 78 36 22 ― 170,5 182,2 148 30 28 18 26 175 44 34 179 20 34 209 19 81 60 56 46 287 54 41 43 65 35 155 26 196 41 34 205 35 25 59,35cm 103 26 26 510 SERGIU HAIMOVICI Tabel 6B. Artiodactile sălbatice: Sus scrofa ferus, Cervus elaphus, Bos primigenius S p e c i a Segment osos Sus ferus Cervus elaphus D i m e n s i u n i 175 53 50 256 84 73 (87) 42 72 46 90 48; 49 38; 36 33; 33 29; 31 Bos primigenius Corn Maxilar sup. Maxilar inf Omoplat Humerus Radius Cubitus Coxal Femur Tibia Calcaneum Falanga I Falanga II Circumf. pedicel Diam. mare pedicel Diam. mic pedicel Circumf. rozetă Diam. mare rozetă Diam. mic rozetă Lung. molari Lung. M3 Lung. molari Lung. M3 Lung. simfiză Lung. cap. artic. Lung. supr. artic. Lărg. supr. artic. Lărg. min. gât Lărg. epif. inf. Lărg. supr. art. inf Lung. max. Lărg. epif. super. Lărg. supr. artic. sup. Lărg. epif. infer. Lărgimea faţetei radiale Diam. acetab. Lărgime epifiză inf. Lărgime epif. inf. Lărg. supr. artic. inf. Lung. max. Lărg. max. Lung. max. Lărg. epif. sup. Lărg. min. diaf. Ind. gracilit Lung. max. Lărg. epif. super. Diam. epif. super. Lărg. min. diaf. Indice gracil 64 50 47 43 56; 63 ― 54; 59; (62) 57; 54; 33 63 62 (115) 210 43; 39 43; 39 50 89 36; 39; 39; 40 28; 31; 32; 31 52 20 16 30,79 52 25 35 23 44,20 60 47; 50 43; 47 113 33 87 75 Tabel 7B. Bos taurus. Vârstele de sacrificare la taurine Sub 1,5 ani Puţin sub 2 ani În jur de 2,5 ani În jur de 3,5-5 ani În jur de 5-7 ani În jur de 7-10 ani Total 2 2 3 4 6 3 20 10,00 10,00 15,00 20,00 30,00 15,00 65,00 Tabel 2A. Taurine, Porcine, Ovicaprine, Cal, Asin Segm. osos Specia Dimensiuni Max super Lung. dinţi jugali Lung. molari Lung. M3 Max infer Lung. dinţi jugali Lung. molari Lung. M3 Omoplat Lung. cap. artic. Lung. cav. artic. Lărg. cav. artic. Lărg. min. gât Lung. gât art. Humerus Lărg. epif. inf. Lărg. supr. artic. Radius Lărg. epif. sup. Lărg. supr. artic. Lărg. epif. inf. Cubitus Lărg. supr. radială Coxal Diam. acetab. Femur Lărg. epif. inf. Tibia Lărg. epif. sup. Lărg. epif. inf. Lărg. supr. artic. Astragal Lung. max. Lărg. troch. inf. Calcaneu Lung. max. Metacarp Lărg. epif. sup. Lărg. epif. inf. Metatars Lărg. epif. sup. Lărg. epif. inf. Falanga I Lung. max. Lărg. epif. sup. Lărg. epif. inf. Lărg .supr. art. inf. Lărg. min. diaf. Ind. gracilit Falanga II Lung. max. Lărg. epif. sup. Lărg. epif. inf. Lărg. supr. art. inf. Lărg. min. diaf. Ind. gracilit Falanga III Lărg. max. Lărg. faţetă art. Diam. a.-p. max. Înălţime faţa anter. Adâncime faţa plantară no Bos taurus Var M No 1 1 Sus domest Var 59 30 2 2 2 2 3 3 3 3 81,71 76,75 2 2 2 2 74; 78 50; 55 24; 25 (28); 22; 18; 17; 19; o; (32); 26; 26 20; 20 20; 20 21; 22 o; o 1 2 —; 77 75; 73 M no Ovis=o Capra=c var no Asinus domest no var E. caballus var 2 3 3 2 2 35; 36 60; (48); —; —; 70; 57; 47; 51; 73 58 51 58 1 40 1 22 7 8 2 3 2 69-95 65-86 77; 80 75; 77; 78 66; 67 32; 32 30; 30 o o 28; 32; 31 28; 30; 29 c o ? 5 6 2 2 7 7 7 7 4 4 2 7 3 5 3 4 3 59-70 87; 97 83; 90 60-65 54-59 58-73 38-48 117-141 47-58 59; 60 43-55 48; 48; 53 57-66 25; 29; 32 23-27 42,47; 40,3 40,35 62,00 56,71 62,42 42,00 132,75 53,50 47,57 1 64,50 1 17-31 31 21 1 28 26 2 26;26 2 2 1 1 1 1 1 51 23 19 37,26 (22); 24 ? o 21; 22 23 c 1 1 1 1 1 1 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 80 50 43 40 34 42,50 50; 47 54; 52 (50); 48 —; 46 46; 46 92,00; 97,80 (74) 49 (74) 53 52 ant (75) 52 64 60 56 post 60,20 25,00 Tabel 2B. Taurine, Porcine, Ovicaprine, Cal Segm osos Specia Dimensiuni Max super Lung molari Lung M3 Max infer Lung molari Lung M3 Omoplat Lung cap artic Lung cav artic Lărg cav artic Lărg min gât Lung gât art Humerus Lărg epif inf Lărg supr artic Radius Lărg epif sup Lărg supr artic epif sup Lărg epif inf Lărg supr artic epif inf Cubitus Lărg supr radială Coxal Diam acetab Femur Lărg epif inf Tibia Lung max Lărg epif sup Lărg epif inf Lărg suprafaţă artic Astragal Lung max Lărg troch inf Diam max Calcaneum Lung max Lărg max Centrotars Lărg max Metacarp Lărg epif sup Lărg epif inf Lărg min diaf Metatars Lărg epif sup Lărg epif inf Falanga I Lung max Lărg epif sup Lărg min diaf Ind gracilit Falanga II Lung max Lărg epif sup Lărg min diaf Ind gracilit Falanga III Lung feţei plantare Lărg feţei plantare Lărg supr artic no Var M no 1 3 7 89; 85; 86 33-39 36,14 1 2 Var 40 69 31; 34 no 1 1 2 3 5 3 3 2 2 62; 77; 80 53; (65); 68 44 55 46 (57) 1 1 1 3 (45) (32) 30; 31; 24; 23 3 3 3 4 4 82; 85 56; 45; 54 26; 24; 18; 25; 26 34; 30; 22; 22; 21; o 34; — 28; — 21; — 21; 19; 22; 28; o c 34 27 21 20 21 o 2 2 2 1 87; 56; 46; 62; 90 55 48 — Bos taurus Sus domest Ovis=o Capra=c var 46 18 no E. caballus var 4 4 3 3 3 4 67; 68; (75); 83 62; 66; (66); 72 71; 81; 86 64; 73; 77 57; 82; 66 38; 40; 43; 45 3 25; 28; 30 2 2 30; 35 30; 32 c o 19 27 1 1 1 1 1 (62) (72) (67) 71 60 1 1 1 45 1 2 7 7 2 2 4 4 1 6 4 5 5 3 3 3 3 1 1 1 1 1 1 83 (92) ; (95) 52-65 48-58 60; 63 40; 42 125; 133; (133); 135 36; 46; 44; 45 62 49; 51; 60; 55; 57; (44) ; — — 48; — — 56; — — 49; 55 26; 29; 34; 31; 33; — — — 45; 46; 48; 52; — 55; 49; (38) — — — 65 2 1 1 49 ; 48 48 34 1 1 5 203 (37) 27; 27; 25; 26; 26 o 57,42 53,85 4 4 1 1 1 64; 72; 74; 75 53; 60; 61; 62 63 51 59 1 28 c 52; 55; 64 25; 24; 31 24; 22; 28 43,75; 40,00; 43,75 40 26 21 52,5 78 30 24 1 1 1 45 52 44 97,77 Teliţa-Amza: Tabel I A - Anexă Speciile de mamifere determinate, cu repartiţia pe segmente osoase, frecvenţa lor în fragmente şi indivizii prezumaţi S p e c i a Craniu neural Alte oase tars Craniu facial Falanga III Sesamoide Maxil sup. Fragmente Falanga II Maxil inf. Metapode Oase carp Dinţi sup. Metatarse Metacarp Falanga I Calcaneu Dinţi inf. Humerus Fragment osos Corn Omoplat Vertebre Astragal Indivizi 14 6 5 4 1 3 1 1 1 1 5 4 1 1 43 Cubitus Radius Hioide Coaste Femur Coxal Tibia % Bos taurus Sus domest. Ovis ovicaprine Capra Equus caballus Asinus domest. Canis familiaris Canis lupus? Ursus arctos Meles meles Vormela peregusna Sus scrofa ferus Cervus elaphus Capreolus capreolus Bos primigenius Total 14 3 1 1 5 3 2 6 3 3 7 1 1 1 22 5 6 1 2 1 2 1 14 3 1 7 3 1 8 2 3 1 12 2 2 2 5 1 1 1 1 1 3 5 2 14 2 1 12 13 2 2 7 8 1 10 2 1 14 1 2 2 2 1 5 1 1 1 - 1 1 1 1 1 2 2 1 1 1 1 1 1 1 1 1 2 2 2 1 2 1 2 1 1 1 3 3 2 1 3 3 2 1 2 1 1 1 1 1 1 2 2 1 1 194 41 12 20 36 4 13 1 5 1 1 1 1 23 20 3 1 341 56,90 12,02 10,56 3,82 0,20 1,46 0,29 0,29 0,29 0,29 6,79 5,86 0,89 0,29 29,17 12,50 10,42 8,34 2,08 6,25 2,08 2,08 2,08 2,08 10,42 8,44 2,08 2,08 % Teliţa-Amza: Tabel I B - Anexă Speciile de mamifere determinate cu repartiţia pe segmente osoase, frecvenţa lor în fragmente şi indivizii prezumaţi S p e c i a Craniu neural Alte oase tars Craniu facial Metapodale Falanga III Maxil sup. Fragmente Falanga II Maxil inf. Dinţi sup. Metacarp Falanga I Calcaneu Dinţi inf. Humerus Omoplat Metatars Astragal Fragment osos Indivizi 18 8 10 5 2 1 1 5 3 2 3 58 Cubitus Vertbre Radius Coaste Femur Coxal Tibia Corn % Bos taurus Sus domest Ovis ovicaprine Capra Equus caballus Canis familiaris Ursus arctos Meles meles Sus scrofa ferus Cervus elaphus Capreolus capreolus Bos primigenius Total 8 1 3 - 3 2 2 3 1 2 3 - 6 1 2 - 4 4 2 3 2 - 2 2 - 26 9 13 2 1 5 - 5 2 4 - 39 1 12 1 1 - 6 2 2 1 12 4 4 1 1 4 4 - 14 2 1 1 1 4 1 11 1 1 1 1 2 3 - 5 3 1 3 1 1 1 - 2 1 1 1 19 4 1 1 1 2 - 19 1 1 1 4 2 1 4 - 13 1 1 1 1 1 3 - 11 1 2 1 1 - 7 1 1 1 2 - 1 1 - 6 3 1 - 2 - 1 - 217 40 8 41 5 54 26 10 1 1 34 16 2 5 406 53,45 9,85 13,31 6,41 2,46 0,24 0,24 8,37 3,94 0,49 1,23 31,04 13,79 17,24 8,62 3,44 1,73 1,73 8,62 5,17 3,44 5,17 %